Celebră, dar anonimă

Încă de pe vremea când eram micuță și pufoasă, mami mea și-a dat seama că sunt diferită de restul pinguinilor. Când era timpul de joacă, de dansat prin munții de zăpadă, sau prin apele reci, eu stăteam pe bucățica de gheață de lângă căsuța noastră și mâzgăleam zăpada de sub mine cu gheruțele. A știut mami mea că nu am să mă limitez la activitățile din lumea pinguinilor.
Ce credeți? Avusese dreptate?.. Haideți să vă povestesc ceva.
Nu mai încep cu întâmplările petrecute în copilărie. Mă limitez la prezent, la acum.
Cu timpul mi-am dezvoltat talentul, și am ajuns cunoscută în lumea mea ca fiind singura pinguuină cu talent la desen. Desen în creion. Și asta era o mare realizare!

Acum 2 săptămâni venise mami mea acasă puțin tulburată. Ne-am așezat să vorbim, și mi-a spus că a aflat de o expoziție de desene în desfășurare la care ar fi vrut să particip. Expoziție din lumea voastră, lumea oamenilor. Nici nu a apucat să termine ce avea de spus, că deja zburam de fericire. M-am oprit când am băgat de seamă puțină îngrijorare, puțină ezitare pe fața mămucii mele. Apoi a spus cu o voce tristă că singura problemă era că .. nu se acceptă desene în creion. Doar culoare.

De ce problemă? Am încercat de câteva ori să folosesc și pensula pentru desenele mele, dar... nu! Nu am putut să o adaptez cu îndemânarea lăbuțelor mele. Nu îmi ieșea, așa că am renunțat să mai încerc. Am rămas la creion. Dar să știți că sunt mândră de asta!

Punând în balanță lucrurile astea, am decis să îmi controlez gândurile și să evit să mă gândesc că aș putea să particip la aceea expoziție.
În tot acest timp eram abătută, eram tristă. Mama a observat și ea. I se vedea și ei tristețea în ochi. Parcă îi și părea rău că mi-a spus.

Într-o dimineață m-am trezit cu mama lângă culcușul meu. Avea pentru mine o cutiuță mică de cadou, împachetată în roșu. Mi-a pus-o ușor în aripioare, și a zâmbit. Avea un zâmbet atât de liniștitor. Am desfăcut-o repede, repede, repede și am găsit un set de pixuri Frixion. Pixuri colorate. A adăugat și: poți să îți începi desenul, mai ai 3 zile. Am privit-o oarecum uimită și i-am spus cu un glas puțin tremurând că totuși un pix nu e ca un creion. Cu el nu pot retușa, nu pot transforma, nu pot șterge ce-am mâzgălit.
În momentul acela mi-a mângâiat fața cu aripile ei și mi-a spus că mă înșel. Mi-a spus că pixul acela este special. E pix cu guma,e special, e pix care sterge exact ceea ce el mâzgălește.
Nici nu cred că reușisem să procesez bine informația că mi s-a și luminat chipul.
În ziua aceea îmi și făcusem de cap cu pixurile dăruite de mama. Am și terminat desenul spre seară.

Cum aveam nevoie de puțin ajutor, am ales să apelez la fosta mea profesoară de desen din școală. Îmi spusese cândva că îmi rămâne recunoscătoare pentru fiecare zâmbet pe care i l-am adus prin intermediul desenelor mele. Am și fugit să o vizitez. Trebuia doar să înscrie desenul meu la expoziție și să anunțe că artista dorește să rămână sub semnul anonimatului. Bineînțeles că a acceptat, dar cu o condiție: ca în seara alegerii tabloului care va fi expus la muzeul Prado (Madrid - Spania), să mergem împreună să vedem cum decurg treburile, să privim din spatele geamului. Am acceptat și eu până în cele din urmă.

Aseară, ajunse deja la fața locului -în spatele geamului- după cum spuneam, am văzut amândouă cum oamenii deja ajunși acolo se îndreptau în număr tot mai mare spre un singur desen. Desenul meu.
Inima parcă ieșea din mine; de bucurie. Erau mai impresionați ei de desen, decât eram eu de reacția lor. Aveam deja lacrimi în ochi. Am fugit acasă.

Tot aseară s-a și transportat desenul la marele muzeu. Foarte mulți oameni erau încântați. Eu eram cea mai fericită pinguuină din lumea. Iar mama? Mama era cea mai mândră mamă de pinguuin din lume.
Da. Desenul meu a ajuns acolo. Al meu. Or să-l admire mulți, la fel de mulți n-or să-l înțeleagă, dar în afară de scumpa mea profesoară de desen, nici un suflet de om nu va ști că în spatele acelui desen se ascunde opera unor lăbuțe de pinguuină.